Ia să vedem, de ce ies oamenii din sală?
Auzisem atâtea chestii nasoale despre Joker 2 că era cât p-aci să nu mă uit la el. Deja mă umplusem de prejudecăți, auzisem că iese lumea din sală, că e dezastru la încasări, că pierde bani, că e genul musical… Parcă știam deja și unde au greșit ăia de au făcut filmul, așa de hotărât eram să nu-mi placă!
Nici IMDB-ul nu anunța nimic bun: nota 5.2, față de 8.4 cât a avut primul Joker, cel din 2019 (pentru care Phoenix a luat Oscarul), arată clar că avem de-a face cu unul dintre cele mai dezamăgitoare sequeluri din istorie, poate chiar cea mai proastă supă reîncălzită la Hollywood. Ce mai, eram deja hotărât că-i o pierdere de timp! Abia mi-am adus aminte că îmi place să gândesc cu mintea mea, măcar ca să înțeleg de ce ies oamenii din sală. Așa că mi-am făcut curaj, mi-am făcut câteva ore libere într-o seară, m-am îmbrăcat frumos și am tras Joker 2 de pe torenți. Și i-am dat play, mânat de o curiozitate de țață:
De ce ies oamenii din sală?
Intro-ul animat te pune deja în temă cu dualitatea personalității lui Arthur Fleck. Un glamour ușor ”de jucărie” și cam anacronic pentru 2024, după care plonjează în cenușiul rece al închisorii. Că acțiunea se petrece după arestarea Jokerului din prima parte, 2019. Arthur Fleck e acum închis, așteaptă să înceapă procesul lui în care e acuzat de cinci crime.
Uită-te bine la el:
Este că mai merită un Oscar?
E clar de la început că Joker 2 n-are ritm. Filmul se mișcă greoi, e lent, dar e foarte bine filmat și foarte bine jucat. (Un mic amuzament: secvența cu umbrelele colorate care în cadrul următor devin negre sper că e intenționată!). Joaquin Phoenix e fabulos, ca și-n primul Joker. Clar, oamenii nu ies din sala de cinema fiindcă joacă prost Joaquin Phoenix. Ok, dar de ce ies din sală?
Muzica o fi de vină? Că filmul e muzical
Când începe Arthur Fleck să cânte, cred că am avut o bănuială de ce ies oamenii din sală. Întâi că îți dai brusc seama că te uiți la un musical, apoi că nu prea cântă el bine (dar nici fals să te dărâme). Muzica e totuși lucrată fain, cred că e și niște dublaj pe vocea lui Phoenix. Dar secvența aia e chiar bună, are sens și curge frumos. În sala mea imaginară, la secvența asta au ieșit maximum doi-trei oameni, nu mai mulți, și ăia de snobi ce erau. Fiindcă, ”băi, mă simt insultat, au făcut din Joker musical?! Mvai, protestez, ies din sală!” Ok, narcisiștilor imaginari din capul meu, mergeți acasă!
Apoi apare și Lady Gaga, iar cântatul devine o parte captivantă a filmului, fiindcă femeia asta chiar cântă, as expected! Lady Gaga cântă cu convingere, cântă seducător, cântă așa spectaculos că ai impresia că a visat mereu să joace într-un musical!
Moment nasol: Lee cântă în duet cu Jokerul, ceea ce-l face pe Joaquin Phoenix să sune și mai prost prin comparație cu Lady Gaga. Că e greu să nu-i compari când îi auzi împreună, și e tare necinstit față de omu ăla, că el e actor, nu cântăreț! La primul duet cred că au mai ieșit trei-patru spectatori imaginari din sala mea imaginară.
O fi de la story?
Ca sequel, Joker: Folie à Deux nu aduce mare lucru, poate în afară de faptul că o introduce pe Lee Quinze, viitoarea Harley Quin. Iar contextul în care apare Lee Quinzel în poveste e destul de neverosimil, niște activități muzicale extra unde se întâlnesc criminali periculoși cu civili naivi din dragoste comună pentru muzică. Stupiduț, dar să nu uităm că suntem în universul DC Comics, în lumea benzilor desenate adică. Nu ieși din sală fiindcă ți se pare filmul neverosimil!
Acolo, în spațiul ăsta mixt dintre închisoare și libertate, apare dragostea la prima vedere: Arthur și Lee de îndrăgostesc efectiv dintr-o singură privire, un coup de foudre de manual, love at first sight. Clișeu, desigur, dar la momentul ăsta deja îl așteptam, că prea nu se întâmplase nimic.
Filmul tot alunecă din planul real și gri al închisorii și al tribunalului în planul oniric glamour al delirului. Că un delir este, iar filmul întreg pare doar un vals pe tema nebuniei! În mod destul de convenabil, asta e și strategia de apărare a avocatei lui Arthur Fleck, să invoce că Arthur e nebun, că are dublă personalitate. Dar chiar are? Nimeni nu pare să știe, nici măcar Arthur însuși, dar toată lumea vrea să afle. De altfel, mare parte din film e croit pe rețeta proceduralului, a filmului de tribunal, o formulă foarte utilă pentru plasat dialoguri consistente, greoaie, fără pic de acțiune.
Secvențe memorabile?
Sunt destule, fără discuție! Întâi una memorabil de proastă, în prima parte a filmului: tentativa celor doi de evadare se încheie atât de cliche, cu ei doi ținându-se de mână, gardul închisorii în față și o mare explozie în spatele lor! Ieftin, destul de cringe, plus că ai mai văzut-o într-o mie de filme! Țipă ”film prost”!
Dar sunt mult mai multe secvențele bune! Preferata mea e când Lee (Lady Gaga) îl machiază pe Arthur în Joker, după care face sex cu el, asta mi se pare una dintre cele mai semnificative secvențe din film. Iarăși, sorbitul fumului de țigară din gură-n gură e poezie cinematografică, deși cam gratuită în story. Iar privirea lui Arthur încremenit în sala de tribunal, când pare că ar vrea să spună că a fost abuzat, îți rămâne-n minte. Multe secvențe bine scrise, bine regizate, bine jucate și foarte bine filmate!
Miza filmului: este Arthur Fleck nebun?
Explorând psihopatologia lui Arthur Fleck, regizorul Todd Phillips intră în mintea spectatorului și o contaminează cu virusul îndoielii: crezi că știi cine este Arthur Fleck? Îți e simpatic Jokerul? Dar știi că e un criminal, da? Și tot simpatic îți este? Ce crezi, e nebun? Și dacă da, asta îl face nevinovat? Sau poate nu el e nebun, ci lumea e nebună! Și dacă lumea nebună și nedreaptă, atunci Arthur nu mai e un criminal?
Și jocul ăsta merge așa tot filmul. Relația dintre Joker și Lee adâncește și mai mult îndoiala: dacă acum Arthur a cunoscut dragostea adevărată, mai merită el să fie liber ca s-o trăiască? Merită Arthur să fie fericit? Este el același om care a ucis cu sânge rece, sau e altul? Tu, spectatorul, crezi că știi ce anume definește un om? Dar un film? Chiar așa, crezi că știi la ce te uiți?
Demența societății este o constantă a filmului. Afară, în libertate, s-a format un cult care îl idolatrizează pe Joker, iar Arthur urmărește fenomenul ăsta asta din pușcărie. Fanii Jokerului îl vor liber, vor anarhie, vor să vadă lumea arzând și pe Joker hohotind. Arthur n-are nicio șansă să se ”vindece” atâta timp cât mulțimea îl ține în viață pe Joker și îi dă putere! În fond, ce este personalitatea individului, dacă nu un construct al celorlalți?
Și totuși, de ce ies oamenii din sală?
Din cauza propriilor lor așteptări, de-asta! Oamenii vin la cinema să vadă tot Joker 1, dar să fie Joker 2! Numai că Todd Phillips s-a hotărât că nici nu vrea să încerce să împlinească așteptările spectatorilor, ci vrea să facă altceva. Todd Philips pare că-i pedepsește pe fanii Jokerului! ”L-ați făcut erou? Ia hai să vedem, merită Jokerul să fie erou?”
Mi-l imaginez pe Todd Phillips asistând la nașterea acestui cult al Jokerului produs de filmul lui din 2019. Incredibil de influent a fost filmul ăla, un adevărat fenomen cultural care a produs un uriaș curent tematic societate, în artele plastice, în arta digitală, în cosplay, în orice, demență totală a fost, vă amintiți! Și un frigider dacă deschideai, vedeai o interpretare grafică a Jokerului! Și Todd Phillips a asistat la asta de la distanță, așa cum Arthur urmărește din închisoare cum se naște cultul Jokerului, cu toți tinerii ăia derutați care se maschează ca el și se îmbracă în roșu. Ce vor ei? De ce fac asta?
Tu, ca cineast, ce faci atunci? Sigur, te simți flatat, dar cred că și puțin îngrijorat. Un lucru e sigur: nu poți să vii cu ceva mai tare de atât! Mai bine schimbi total registrul. Iar oamenii ies din sală fiindcă au venit să vadă un film de acțiune cu super-eroi, nu un musical psihologic lung de două ore și 20 de minute, făcut efectiv în ciuda lor!
În cazul acestui articol, n-are rost să te întreb cât de sincer ți s-a părut articolul. Așadar,
Cât de interesantă ți s-a părut recenzia?
