Perfect Days (2023, regia Wim Wenders) nu e filmul pe care îl cauți când zici ”ce film vedem noi azi”, e filmul la care ajungi accidental, sau dacă te uiți pe lista cu filme nominalizate la Oscar în căutare de ceva care ți-a scăpat. Da, Perfect Days a fost nominalizat la Oscar în 2024 pentru Best International Feature Film. Pe IMDB are 7.9, ceea ce îți dă curaj să-l urmărești.
Din primul minut, filmul te bagă într-o atmosferă serenă și lentă care ține cam tot filmul. Suntem în Tokio, în zilele noastre, și-l urmărim pe nenea Hirayama, care este om de serviciu la toalete publice și este foarte fericit cu asta! El e un om modest spre sărac, trăiește singur, vorbește puțin spre deloc, e contemplativ, disciplinat și… pare fericit. Nu e resemnat că trebuie să curețe toalete, el e perfect împăcat.
Da, Hirayama pare fericit! Ceea ce nu vezi de obicei în filme, fiindcă oamenii fericiți nu sunt subiecte de film. Hirayama iubește copacii, bonsaii și face fotografii. De ce e fericit? Poate pentru că are un rost în viață. Se bucură de lucruri mici, fără să fie exaltat. E echilibrat, e integrat în Lume și este de folos semenilor săi. Curățarea toaletelor este pentru el ceea ce numesc japonezii ikigai, un fel de ”rost în viață” sau ”misiune pe Pământ”, un concept destul de neglijat în cultura occidentală.
Iar toaletele publice intelingente din Tokio sunt absolut spectaculoase! Simți puțină invidie când le vezi, că n-ai cum altfel! Aproape că merită să vezi filmul doar pentru ele, pare că te uiți un documentar despre design și urbanism. De altfel, ca imagine, filmul este și o incursiune în mediul urban al Japoniei contemporane: minimalism omniprezent, grădini japoneze, ici-colo câte un kimono, natura mereu vecină cu omul și străduțe care par mai mult interioare decât exterioare.
Hirayama pare să tindă mereu către echilibru. Are un coleg care e exact opusul lui, tânăr, neserios și iresponsabil. Este acolo unde e nevoie de el, fără să fie simțit, aproape. Hirayama e super-erou prin absență și înțelept prin tăcere. Nu ridică tonul, nu se ceartă, pare că plutește într-o lume în care și-a găsit locul fără pic de fricțiune.
Începi să te întrebi: oare ascunde ceva Hirayama? Brusc, apare o nepoată. El o primește. Nu e deloc clar ce-i cu familia lui. Vrei să știi, și nu știi dacă o să afli până la sfârșit. Ce s-a întâmplat cu familia lui? Altfel spus, oare cu ce preț a obținut Hirayama acest echilibru pe care-l are? A pierdut ceva, sau a renunțat la ceva?
Nu e multă acțiune în film, iar filmul are două ore, numai bune să te scoată din ritmul tău. Adrenalina n-o să-ți curgă-n vene deloc, poate ceva serotonină. Îl urmărești pe Hirayama prin Tokio și simți cum te liniștești. Și mergând cu el, vezi că se poate trăi și altfel. Cine știe, poate înveți chiar să fii și tu fericit.
Secvențe memorabile în Perfect Days?
Vizual, sunt multe reușite, dar emoțional se distinge cea în care barmanița cu aură de gheișă cântă. Este copleșitoare secvența, coverul acela în japoneză după House Of the Rising Sun atinge o profunzime despre care nu bănuiai că există în piesa aia! Lăcrimează și Eric Burdon când o ascultă.
Secvența în care Hirayama cere încuviințarea preotului ca să dezgroape un puiet de copac (arțar?), după care îl ia cu cea mai mare grijă și îl pune într-o punguță ca să-l ducă acasă e poezie!
Secvența dinspre final, cea cu jocul umbrelor, vine să amestece lucrurile puțin. Ar putea să fie o metaforă puternică acolo, dar parcă n-ar fi în spiritul Zen al filmului. Sau poate tocmai asta e? Că Zen ar fi să nu cauți înțelesuri ascunse, și pare că asta zice și Hirayama: terminați cu înțelepciunea proverbelor, că sunt doar tâmpenii! Sigur că există un înțeles în toate, dar asta numai dacă-l pui tu acolo, iar pentru fiecare înțeles poți găsi și contrariul lui.
În psihanaliză, umbra e partea întunecată a personalității umane, e the dark side o you. Ce faci, o înfunți? O măsori cu a celorlalți? Umbra e cu atât mai densă cu cât lumina e mai puternică. Și n-ai nicio șansă să îți învingi umbra. Tot ce poți și tot ce merită să faci e să te joci cu umbra ta. Și să te joci și cu umbrele celorlalți, că e amuzant. Și altceva nu există. Come out and play!
Trailerul filmului:
Cât de sincer ți s-a părut acest articol?
